Cercetarile arata ca in anii ce urmeaza unui divort, copii cel mai putin adaptati sunt aceia ai caror parinti ii implica in conflicte care par fara sfarsit. Copiii sufera cand parintii ii expun la conflicte casnice, cand se critica reciproc in fata copiilor si cand se cearta prin copii. Cand furia parintilor se concretizeaza astfel, copiii vor dezvolta probleme ce vor persista pe viitor, precum obtinerea de note slabe la scoala, certuri frecvente cu prietenii, sfidare si neascultare. Este foarte distructiv faptul ca un parinte spune: “Mama ta este nebuna. Nu trebuie sa faci     ce-ti spune.” sau “Nu-i da atentie tatalui tau; el te vede doar la sfarsitul saptamanii. Eu sunt cea care te creste cu adevarat.” Deoarece copiii sunt expusi atat de des la manifestari ale ostilitatii parentale si deoarece aceste conflicte continue sunt atat de problematice pentru copii, trebuie sa le examinam cu mai multa atentie.

Fara indoiala, cea mai mare si, de altfel, unica problema pentru copiii care au fost personaje intr-un divort este expunerea la continue conflicte parentale. De obicei, parintii devin inversunati in procesul divortului si frecvent se acuza reciproc pentru tot ce nu a mers bine. Parinti inversunati, care privesc furia lor ca fiind justificata pentru ca celalalt i-a respins, tradat sau abandonat, de multe ori nu pot constientiza propria lor contributie la problemele din casnicie. Barbatii si femeile care sunt in stare sa treaca peste experienta unui divort si sa mearga mai departe implinindu-si sperantele legate de o viata mai buna, trebuie sa fie capabili sa depaseasca postura de victima si sa inceteze sa paseze responsabilitatea exclusiva  pe fostul sot pentru destramarea casniciei. In caz contrar, aceaste sentimente de furie si de invinovatire a celuilalt vor alimenta acest cronic conflict parental, atat de problematic pentru copii. Parintii trebuie sa realizeze cat de mult sufera copiii cand sunt implicati in aceste conflicte si sa ia masuri in ceea ce priveste controlul acestei furii, sa-si fereasca copiii de aceste conflicte si sa lucreze cooperativ pentru binele copilului.

PROTEJANDU-I PE COPII DE OSTILITATILE PARENTALE

CONFLICTUL PARENTAL CRONIC FACE RAU COPIILOR   

Din cand in cand, toti parintii au neintelegeri si devin furiosi. Daca aceste conflicte nu sunt amenintatoare si frecvente, ele constituie o parte naturala a relatiilor dintre oameni si nu reprezinta factori destructivi pentru copii. Totusi, in multe familii in pragul divortului, conflictul parental este atat de intens si intransigent incat are efecte negative asupra copiilor.

Multi sunt de parere ca divortul face rau copiilor si cauzeaza probleme de adaptare de lunga durata. Si cercetatorii au ajuns la concluzia ca, in medie, copii implicati intr-un divort se confrunta cu mai multe probleme si au un nivel mai scazut de bunastare decat copii ce provin din familii intacte. Dar tot cercetarile au aratat de asemenea ca divortul in sine si schimbarile de structura din cadrul familiei nu sunt cele care cauzeaza aceste probleme de adaptare – ele rezulta din expunerea crescuta la conflictul dintre parinti.

Cercetatorii au descoperit ca aproape o treime din copiii care au experimentat un divort sunt foarte bine adaptati. De ce acesti copii fac fata atat de bine? Cel mai important motiv este ca acesti copii au parinti care coopereaza si nu isi expun copiii la confilctele lor. La celalalt pol, cercetatorii au descoperit ca cei mai putin adaptati copii sunt aceia ai caror parinti sunt extrem de inversunati si “litigiosi”. In aproape fiecare caz, copiii cu probleme de adaptare pe termen lung au fost expusi la conflicte parentale sustinute. Astfel, efectele conflictului marital cronic trebuiesc luate in considerare separat de efectele mai generale ale divortului. Toti parintii trebuie sa vada conflictul marital cronic ca principal vinovat si cauzator de probleme serioase si de lunga durata copiilor.

Mai mult decat atat, acest conflict marital cronic nu este prejudicios doar copiilor din familii divortate, este la fel de daunator si copiilor din familii intacte. in general, gradul neintelegerii maritale este unul dintre cei mai importanti determinati ai adaptarii copiilor in toate familiile. Astefl, copiii din familii intacte in cadrul carora exista numeroase conflicte maritale prezinta mai multe probleme de adaptare decat copiii ce provin tot din familii intacte dar cu un nivel mult mai scazut al conflictelor. Cat despre familiile divortate, cercetatorii au descoperit ca acei copii ce provin din familii cu  numeroase probleme sunt mai agresivi si mai sfidatori, prezinta mai multe simptome emotionale legate de anxietate si depresie, nu au incredere in ei, spre deosebire de copiii ce provin din familii cu un nivel mic al conflictelor maritale. Astfel, mesajul pentru parintii aflati in divort este clar: nu trebuie sa se certe in fata copiilor sau sa-i implice in vreun fel in aceste conflicte.

Din pacate, insa, acest mesaj este de multe ori neluat in considerare. Sunt comune incercarile infuriate de a invinovati fostul sot si intreruperea relatiior cu copiii. Si multi copiii sunt expusi la scene intense de conflict intre parinti atat inainte cat si dupa divort. Causticitatea dintre parinti atinge de obicei apogeul in momentul separarii maritale, si pe parcursul acestei perioade majoritatea copiilor sunt martorii interactiunilor amare si explozive intre parintii lor. Un studiu sever raporta ca o patrime dintre copii provenind din camine mijlocii si inalte din punct de vedere social, au fost martorii violentei fizice intre parinti in timpul separarii maritale.

Cooperarea parentala, sau cel putin absenta unui conflict deschis, este esentiala pentru o adaptare ulterioara sigura a copilului. Parintii trebuie sa realizeze ca acesti copii nu se vor adapta cu succes atata timp cat ostilitatile dintre ei continua. De ce sunt copiii atat de afectati de ura dintre parintii lor? Copiii sunt inspaimantati ori de cate ori isi vad parintii strigand unii la altii, certandu-se si amenintandu-se. chiar daca unii copii mai mari pot incerca sa se distanteze si sa afiseze dezinteres, ei sunt ingroziti ca raul se va abate atat asupra lor cat si asupra parintilor. Copiii sunt in mod intens interesati de siguranta si bunastarea figurilor cele mai importante din viata lor si, pe drept, realizeaza ca ei nu sunt in siguranta atata timp cat parintii lor sunt amenintati. Datorita faptului ca sunt concentrati pe fostul sot, totusi, parintii combativi nu pot vedea ingrijorarea de pe fetele copiilor si nu recunosc intensa anxietate care determina tulburarile de somn si hipervigilenta de care sufera copiii lor in cele mai multe cazuri.

De fiecare data cand vorbesc cu copii care au parinti angajati in conflicte, ii intreb: “Daca as avea o bacheta magica si ti-as putea indeplini trei dorinte pe care le-ai avea, ce ti-ai dori mai mult si mai mult?” Fara nici o exceptie, prima lor dorinta este intotdeauna, “Imi doresc ca parintii mai sa inceteze sa se mai certe.” Multi copii continua si cer acelasi lucru si in dorinta a doua si a treia. In alte cuvinte, copiii nu-si pot imagina cerand si dorind altceva decat ca parintii lor sa inceteza sa se mai certe. Copii sunt inspaimantati cand parintii lor se cearta si, cu intensitate, se roaga in secret ca acestia sa inceteze cearta.

Ingrijorarile intense ale copiilor legate de parintii lor si anxietatea legata de siguranta si bunastarea lor sunt exacerbate de problemele care se ivesc pe masura ce conflictele dintre parinti ii consuma pe acestia si le reduce abilitatea sa aduca confort si liniste copiilor lor. In plus, ca si nesiguranta si lipsa efectiva a afectiunii parintesti nu ar fi fost de ajuns, acesti copii se simt de asemenea responsabili de ostilitatile existente intre parinti. Copii sunt de parere ca ei sunt responsabili de toate intamplarile majore din viata lor – inclusiv carturile dintre parinti. Aceasta tendinta egocentrica este exacerbata de problemele din cauza carora se cearta parintii. De multe ori, copiii sunt martorii unor discutii pe tema lor. Ca urmare, exista o mica indoiala in mintea copiilor ca ei ar fi de vina pentru aceasta nefericire, chiar daca ei nu si-o doresc si se simt nepuninciosi in a o stopa.

In final, chiar daca conflictul marital cronic este discructiv pentru toti copiii, pare a fi mult mai prejudicios pentru baieti. Cercetatorii au descoperit ca, in medie, baietii sunt mai vulnerabili la efectele adverese ale conflictului familial si nu ii pot face fata la fel de eficient ca fetele. Unul dintre motive ar fi ca in majoritatea familiilor fetele sunt mai protejate de conflictele familiale decat baietii, atat inainte cat si dupa divort. Cercetatorii au ajuns la concluzia ca parintii se cearta mai mult si ca aceste certuri se prelungesc in prezenta fiilor sau fiicelor.

CONFLICTELE PARENTALE POT FI STAPANITE CU RESPONSABILITATE

Chiar daca parintii sa asteapta ca divortul sa puna capat problemelor maritale, ei sunt de multe ori consternati sa vada ca acest conflict continua si in perioada urmatoare despartirii initiale. In particular, participarea la manifestarile sistemului legal intensifica de multe ori problemele legate de custodie si detaliile privitoare la vizitare. Daca avocatii familiei sunt adversari si incearca sa obtina custodia, furia si neincrederea intre fostii soti sunt foarte probabil sa fie exacerbate si astfel se indura ani de zile pana la decizia definitiva a curtii. Acest rezultat reprezinta o grava probleme pentru copii, care vor experimenta in continuare mai mult stress, nefericire si insecuritate in caminul in care se simte prezenta ostilitatii dintre parinti. Un parinte care se lupta cu fostul sot in fata copiilor trebuie sa puna capat acestei interactii distructive, chiar daca celalalt continua in acest fel. Parintii care nu sunt in stare sa-si protejeze copiii de asemenea “scene de razboi” ar trebui sa caute si sa solicite un ajutor specializat. Exista trei pasi de baza catre stabilirea unei relatii mai cooperative intre parinti, dupa divort.

PASUL UNU: HOTARAREA INTERIOARA

Primul pas  catre controlul furiei si catre asumarea responsabilitatii in conflict este constientizarea faptului ca acesti copii sunt raniti de conflictul parental cronic si luarea unui angajament personal de a proteja copiii de acest conflict. Fiecare parinte implicat in divort ar trebui sa ia in considerare acest fapt si sa ia aceasta hotarare cat mai curand cu putinta. Este de tinut minte ca ostilitatile continue dintre parinti, si nu conflictele izolate care inevitabil se produc, fac rau copiilor.

Acest angajament interior de a proteja copiii de conflictele dintre parinti ar trebui luat personal si in mod privat, indiferent de condiuta celuilalt parinte. Chiar daca un parinte continua sa se poarte iresponsabil, acest lucru nu ii permite celuilalt sa se comporte la fel. Conceptul unei insule de siguranta psihica poate ajuta parintii sa atinga acest obiectiv.

Daca amandoi parinti sunt antrenati in acest conflict, copii pierd accesul emotional la ambii parinti. Nu exista nici un adapost sigur in calea furtunii. Dar daca unul dintre parinti incearca sa fie mai retinut si nu se razbuna in mod distructiv, copii pierd accesul emotional doar la celalalt parinte, avand totusi contact emotional cu parintele mai retinut. Cu suportul si sprijinul unui parinte, acesti copii sunt tristi, dar nu depresivi in ceea ce priveste conflictul parental. Spre deosebire de copiii cu ambii parinti antrenati in conflicte, acestia nu au rezultate slabe la scoala si nu se comporta violent si sfidator. Chiar daca acesti copii sunt expusi la durere si conflict intre parinti, ei de asemenea au parte de sprijinul necesar sa faca fata, deoarece au un parinte care nu il compromite pe celalalt si nu ii forteaza sa ia partea cuiva. Avand contact emotional cu acest parinte neutru le permite copiilor sa tolereze tulburarile si tumultul familial fara a dezvolta simptome de neadaptare. Astfel, atata timp cat un parinte se abtine de la participarea deschisa la conflict, copiii isi pastreaza mult necesara insula de siguranta psihica care este pierduta in momentul in care ambii parinti devin “parit beligerante”.

Chiar daca copiii se adapteaza mult mai bine cand unul dintre parinti este mai retinut, aceasta putere de a nu raspunde atunci cand esti provocat este de departe partea cea mai grea a pasului intat. Totusi, este nevoie de doi, si daca un parinte depune un effort sincer sa-si apere copiii de aceste conflicte, viata de familie se va imbunatati rapid si semnificativ pentru copii. Ideal, bineinteles, ar fi ca ambii parinti sa poata discuta impactul daunator al conflictelor si sa hotarasca impreuna sa puna capat acestor conversatii pline de manie atunci cand copiii sunt prezenti.

PASUL DOI: FURNIZAREA DE SEMNALE CAPABILE SA STOPEZE UN CONFLICT CE IA AMPLOARE

Fostii soti trebuie sa gaseasca modalitati de a-si controla conflictele astfel incat argumentele aduse sa nu scape de sub control. In ciuda bunelor intentii, furia izbucneste atunci cand sunt atinse anumite subiecte. In aceste momente conflictele scapa de sub control si copiii sunt martori la lovituri si tipete, insulte si amenintari, lacrimi si durere. Cuplurile aflate in divort trebuie sa aibe un mecanism capabil sa termine decisiv asemenea interactii, inca din momentul inceperii lor, si sa trimita semnale, o metoda simpla dar eficienta pentru dezamorsarea acestor tensiuni.

In numele copiilor lor, cuplurile aflate in divort ar trebui sa fie de acord sa rabde dupa urmatorul sistem. Oricand un parinte simte ca discutia cu celalalt este dureroasa, neproductiva sau risca sa scape de sub control emotional, parintele sa ridice in aer degetul aratator ca semnal pentru: “opreste-te!” Imediat ce parintele da acest semnal, conversatia va inceta imediat. Nimeni nu are parte de ultimul cuvant. Niciunul sa nu provoace sau sa critice motivul pentru care s-a folosit semnalul (de exemplu, “Tu mereu folosesti semnalul ca sa…”). Ambele parti pur si simplu se opresc din acea discutie pentru cinci minute, fara discutii ulterioare si fara exceptii. Urmarind si dand semnalul se vor institui metode de control potrivite asupra emotiilor ce risca sa scapr de sub control.

Dupa cinci minute, parintii pot hotari daca vor sa continue discutia legata de subiectul anterior, sa incerce sa vorbeasca despre altceva ori sa termine conversatia pentru ziua respectiva si sa-si vada fiecare de treburile lor.

Daca ambele parti sunt de acord sa foloseasca aceasta metoda, fiecare parinte castiga controlul necesar asupra delicatului proces de comunicare. Fiecare parinte poseda un “buton de oprire” care ofera o cale de iesire din conflictele ascendente. Ambii parinti trebuie sa stie ca poseda o perioada de repaus pentru regrupare si castigarea de distanta emotionala. Cand parintii simt ca au pierdut controlul in relatie, cel mai probabil vor interactiona in moduri distructive pentru copii. In contrast, cand adultii isi pot controla eficient emotiile si relatiile, copiii imediat se vor simti mai in siguranta. Parintii vor observa o legatura directa intre abilitatea de a-si exercita controlul asupra conflictelor in relatia lor si sentimentul de siguranta si securitate al copiilor lor.

PASUL TREI: GHID PENTRU O COMUNICARE EFICIENTA

Multi barbati si multe femei au aptitudini de comunicare destul de limitate si aproape toti se simt incomozi cand negociaza conflicte incarcate emotional in relatii personale. Cuplurile in divort sunt confruntate cu o sarcina extraordinar de provocatoare. Trebuie sa fie capabili sa comunice si sa rezolve conflictele legate de lucrurile cele mai importante din viata lor – copiii lor – cu cineva in care nu au incredere, de care le e teama sau pe care il urasc. Totusi, parintii trebuie sa coopereze si sa comunice unul cu celalalt despre numeroase probleme legate de copii. Cine va lua copiii de la scoala? Cand vor merge in tabara de vara? Cum si cand vor participa la sedintele cu parintii? Cine ii va duce la cumparaturi pentru lucrurile de scoala? Parintii divortati sunt confruntati permanent cu necesitatea de a lua hotarari in comun legate de activitatile zilnice ale copiilor si sa discute valorile dupa care doresc sa-si educe copiii. Nu exista ras[unsuri usoare la o asa serioasa sarcina, dar ghiduri la indemana le sunt la dispozitie pentru structurarea si organizarea negocierilor dificile carora le fac fata cuplurile aflate in divort. Lista urmatoare prezinta 10 dintre principiile de baza ale comunicarii eficiente:

1. Stabiliti un semnal facut cu mana pentru a pune capat unei conversatii ce poate degenera intr-un conflict. Nu continuati sa va certati in momentul in care celalalt trimite semnalul pentru incetatrea conversatiei timp de 5 minute.
2. Nu va abateti de la problema in discutie si operati cu o problema o data. Nu aduceti la suprafata discutii anterioare si nu extindeti conflictul actual pe alte subiecte.
3. Pastrati  limitele conflictului intre participanti. Nu aduceti in discutie prieteni sau rude care ar fi de acord cu dumneavoastra. De exemplu, abtineti-va de la a spune: “Chiar si mama ta spune…”

1. Tratati-va fostul sot cu respect si abtineti-va de la  provocari. Nu tipati, nu insultati, nu folositi un limbaj obscen si nu recurgenti la jigniri. Jignirea celeilalte persoane va crea doar probleme.
2. Implica-te fizic si emotional in discutia inceputa pana la capat. Nu te retrage sau parasi camera pentru a evita conflictul fara a-ti anunta fostul sot mai intai. Retragerea este de multe ori o strategie manipulativa. Daca alegi sa iesi, mai intai ofera-i celeilalte persoane sansa sa schimbe subiectul. De exemplu, “Invoc semnalul acum si tu nu raspunzi. Daca nu te opresti din discutie acum, plec.” sau “Nu imi place cum ma tratezi acum. Opreste-te imediat ori plec.”
3. Hotara-ti amandoi momentele potrivite pentru discutie. Nu negociati sub influenta alcoolului sau drogurilor.
4. Concentrati-va doar asupra problemelor ce trebuiesc rezolvate. Nu incercati sa va intimidati fizic fostul sot sau sa exploatati nesigurantele lui.
5. Asculta cu atentie punctul celuilalt de vedere. Nu pretinde ca asculti cand de fapt tipi si iti formulezi propria contrazicere.
6. Comunicati despre comportamente specifice fara a face uz de etichete peiorative. De exemplu: “Ai intarziat 20 de minute sa o iei de la scoala azi” este mult mai eficient decat a spune “Tot timpul intarzii sa o iei de la scoala; esti mult prea egoista ca sa iti pese de nevoile altora.” Nu folositi generalizari de tipul “tu intotdeauna” sau “tu niciodata”.
7. Acceptati responsabilitatea pentru ce ati facut dvs. gresit. Nu pasati vina, rezistati punctului de vedere al fostului sot si nu insistati asupra faptului ca perceptia dvs. asupra evenimentelor este unica versiune a adevarului.

Aplicand aceste zece reguli, cuplurile aflate in divort vor ocoli cele mai comune capcane ale necocierii conflictelor. Bineinteles, succesul acestor reguli depinde ca ambele parti sa fie de acord sa se supuna lor cat de mult cu putinta (nici unul nu poate face bine tot timpul). Un mediator neutru va fi necesar daca una din parti nu doreste sa coopereze, daca un a din parti se simte fizic amenintata, ori daca emotiile sunt prea nestatornice. Un mediator profesionist in divort este de obicei la indemana in cadrul Departamentului de Drept al Familiei.

EXPRIMAREA CONFLICTULUI PARENTAL PRIN INTERMEDIUL COPIILOR

Unul dintre cei mai puternici determinanti ai gradului de adaptabilitate al copilului dupa divort este modul in care fostii soti se sprijina reciproc in relatia lor ca parinti. Desi aceasta coperare este esentiala pentru o sigura adaptare a copilului, este foarte greu de atins pentru parinti. Cand doua persoane divorteaza exista multa durere, manie si neincredere intre ei. Amandoi trebuie sa faca fata unor sentimente dificile de tradare, refuz si esec.

Ca rezultat, fostii soti pot continua sa-si reverse mania si amaraciunea catre celalalt pentru multi ani de la divort. Din pacate, insa, unul dintre cele mai obisnuite moduri de exprimare a ostilitatii dintre parinti este acela prin copii. In particular, aceste ostilitati sunt materializate iresponsabil prin subminarea relatiei fostului sot cu copiii sau prin defaimarea fostului sot in fata copiilor. Fara exceptie, copiii dezvolta probleme psihice de lunga durata atunci cand un parinte isi exprima mania catre fostul sot in moduri in care se erodeaza autoritatea celuilalt parinte.

Ce poate insemna acest lucru in realitate? Trebiue parintii sa se iubeasca in continuare, sa fie prieteni sau chiar sa seplaca? Nu. Mai mult decat atat, nu este nevoie ca parintii sa pretinda in fata copiilor lor ca au sentimente pozitive fatat de fostul sot. Totusi, parintii au nevoie sa se sprijine reciporc in relatia cu copiii. In alte cuvinte, fiecare sot trebuie sa comunice copiilor ca celalalt  inca este unul din parintii lor, care tine mult la ei si care trebuie respectat si ascultat. Acest pas este foarte dificil pentru unii parinti, deoarece sunt foarte furiosi pe fostul sot; totusi, este in interesul copiilor a avea o relatie pozitiva cu ambii parinti, decat sa aibe doar un parinte ca model.

COPIII SUFERA CAND PARINTII SE SUBMINEAZA RECIPROC

Este distructiv cand un parinte submineaza pe celalalt cu comentarii ca: “Mama ta nu stie ce face. Vino la mine daca incearca sa-ti spuna ce sa faci.” sau “Tatal tau este un nenorocit. Ce vrei sa vezi la el?”

De ce aceste critici sunt foarte greu de acceptat de catre copii? Sunt multe motive, dar unul dintre cele  mai importante este acela ca ei se identifica cu parintii lor. Cand parintii se defaimeaza reciproc, este aproape la fel ca in cazul in care ar critica copilul. Copiii se identifica atat de aproape cu parintii incat este greu pentru ei sa separe respingerea tatalui de catre mama de respingerea lor de catre mama. Intr-un sens psihologic, copiii se simtca si cum ar fi la fel ca parintii lor.

Chiar daca parintii vor sa se defaimeze reciproc, copiii reactioneaza ca si cand aceste critici le-ar fi fost adresate. Aceasta identificare va fi cu atat mai puternica fata de parintele de acelasi sex. De exemplu, este aproape imposibil pentru o fiica sa creasca si sa se simta multumita de ea ca femeie, daca tatal ei in permanenta ii jignea mama spunandu-i “garsa” sau “proasta”. Baietii care isi aud mama criticandu-le tatal subtil, vor suferi consecinte similare. Pornind de la aceasta identificare dintre parinte si copil la nivel mintal, sa consideram un scenariu tipic de familie in care Bob submineaza autoritatea de parinte a lui Carrie in fata copiilor.

Carrie si Bob sunt divortati de 18 luni. Copiii au stat cu Carrie in timpul saptamanii si cu Bob si noua sa sotie in week-end-uri. Lucrurile nu au mers bine pentru Carrie de la divort. Fiind singur ca parinte a fost mai greu decat si-a imaginat si s-a simtit trasa in prea multe directii in acelasi timp. Lucra cu jumatate de norma, invata la seral si incerca sa mentina o relatie cu un barbat cu care ii placea sa se intalneasca.

La toate aceste solicitari ar fi fost usor de facut fata daca nu ar fi fost cei doi copii ai sai, care nu cooperau cu ea in nici o privinta. Ii era imposibil sa colaboreze cu ei. De fapt, Carrie s-a gandit de multe ori ca acestia conspira ca sa-i ruineze viata. De exemplu, Bobby, in varsta de 7 ani, il lua peste picior pe prietenul lui Carrie de fiecare data cand acesta venea in vizita. Chiar daca ea l-a amenintat si l-a pleznit pe Bobby si l-a trimis in camera lui, el tot a reusit sa le faca seara ingrozitoare, de nesuportat. Ca urmare, prietenul lui Carrie nu a mai dorit sa o viziteze la ea acasa de atunci inainte, asa ca a trebuit sa plateasca o babysitter de fiecare data cand iesea sa se intalneasca cu el. Carrie era furioasa si suparata pe fiul ei, dar in acelasi timp se simtea neajutorata. Parea ca fiul ei incearca sa indeparteze singura sursa de sprijin emotional si placere din viata ei.

Lucrurile stateau la fel de rau cu fiica ei in varsta de 13 ani, Sara. Sara ii spunea cu regularitate mamei ei “grasa”, “proasta”, “urata”, la fel ca si fratele ei de altfel. Era ca si cand fiica ei poseda o stranie abilitate de a simti de insulta o va atinge pe Carrie si o va rani cel mai tare. Ca si in cazul lui Bobby, Carrie nu putea controla comportamentul incapatanat al fiicei ei.  Eforturile lui Carrie de a vorbi cu fiica ei si de a incerca sa o inteleaga nu au avut succes, ca si amenintarile, restrictiile si pedepsele. Dupa multe luni de esec, Carrie de abia daca a mai incercat sa faca ceva sa-si schimbe copiii. Ea simtea ca acestia o urau si a intrat intr-o stare de depresie accentuata.

Prietena ei buna si vecina ei, Jean, a ajutat-o la inceput pe Carrie sa realizeze ce nu era in regula. Jean a observat ca Bobby si Sara au inceput sa se poarte urat cu mama lor  imediat de s-au intors dintr-un week-end petrecut cu tatal lor, week-end in care copiii au ras si si-au batut joc de Carrie. Jean stia ca Carrie  si Bob nu s-au inteles dupa divort, dar nu a ralizat faptul ca Bob ii incuraja pe copiii in comportamentul lor. Rasul lor la telefon facea clar faptul ca Bob se amuza de problemele pe care copiii le creau mamei lor.

“Bun, acum stiu. Dar ce pot sa fac in aceasta privinta?” a intrebat-o Carrie pe Jean cand aceasta I-a marturisit ce se petrece cu adevarat. “Ma uraste si acum i-a determinat si pe copii sa ma urasca. Nu pot sa-l fac sa se opreasca, va rade de mine. Toti trei probabil se vor intalni si vor rade de mine.”

In acest scenariu comun, viata lui Carrie este dureros scapata de sub control datorita faptului ca Bob a subminat relatia ei cu copiii. Si, chiar daca inca nu este clar, copiii lui Carrie sufera de asemenea. Sunt la inceputul unei calatorii lungi de o viata, calatorie plina de probleme legate de increderea de sine si intimitate. Haide sa privim mai intai la ce se intampla copiilor si mai apoi sa vedem ce poate face Carrie sa-si rezolve problema.

In acest exemplu, Bobby si Sara isi privesc mama ca pe o persoana pe care o pot abuza si controla. Tatal lor ii invata ca este permis sa iti provoci si sa iti sfidezi mama. Cand copiilor le este permis sa isi trateze un parinte in acest mod sfidator si lipsit de respect, atitudinea lor se va extinde si asupra altor adulti din viata lor.

Bobby si Sara isi vor privi probabil profesorii, directorii, consilierii de campus si antrenorii cu aceeasi dispret. Acesti copii invata ca nu trebuie sa trateze pe altii cu respect sau sa se supuna regulilor, un mesaj antisocial care este foarte serios deoarece de multe ori conduce copiii catre un comportament ilegal, exploatativ sau abuziv fizic atunci cand vor fi mai mari. Aceasta tendinta antisociala este exacerbata de catre parintele ca model, care arata ca furia si sfidarea sunt permise in relatiile cu ceilalti. Abilitatea copiilor sa buna bazele unor relatii bazate pe atentie si respect reciproc va fi deteriorata de-a lungul vietii daca acest pattern nu va fi rectificat.

Sara si Bobby pierd de asemenea un model in momentul in care mama lor este perceputa ca o persoana ce nu merita luata in considerare. Ca fiica, Sara ar trebui sa respinga o mama slaba si neputincioasa si sa incerce sa nu devina ca ea. Facand acest lucru, ea va pierde cel mai important model pentru a invata ce inseamna cu adevarat a fi femeie. In acelasi timp in care Sara incearca sa-si indeparteze mama, este probabil ca ea sa adopte aceleasi caracteristici negative pe care I le atribuia mamei ei si va creste simtind ca si ea este de asemenea “grasa, proasta si urata”. In mod tipic, va alege un partener de casatorie care o va trata in acelasi mod sfidator.

In paralel, Bobby va invata ca femeile si sotiile nu merita afectiune si respect. El va avea o mare dificultate in a dezvolta o relatie afectiva bazata pe egalitate cu o femeie cand va atinge varsta maturitatii. Identificandu-se cu tatal sau, este probabil ca si el sa generalizeze aceasta atitudine sfidatoare si asupra altor femei si sa le priveasca in acelsi mod aspru, crud.

Parintii ne sunt cei mai buni profesori in ceea ce privesc relatiile. Multi dintre noi ne-am facut sperante legate de relatii uitandu-ne la parintii nostri in interactiunile lor zilnice, timp de multi ani. Pornind de la modelul oferit de parintii nostri dezvoltam “scheme” generale legate de ceea ce se petrece intre doua persoane intr-o relatie durabila si apropiata si ne formam sperante si asteptari privind lucrurile pe care pot sau nu sa le faca impreuna. Cat de apropiati putem fi impreuna? Caror nevoi le dam curs si care dintre ele raman nerostite? Putem noi de cele mai multe ori sa ne incredem si sa depindem de altcineva? Candva? Niciodata? Putem fi apropiati de mai mult de o persoana in acelasi timp, ori intotdeauna trebiue sa luam parte si sa alegem intre relatii? Pot avea oamenii diferente si totusi sa ramana impreuna, sau conflictele inevitabil forteaza oamenii sa se desparta? Pot oamenii sa-si rezolve problemele si sa gaseasca solutii mutual satisfacatoare, sau oamenii trebuie sa ramana prizonierii durerii si maniei pentru totdeauna?

Aflam raspunsurile la aceste intreabri si la multe altele crescand in familiile noastre. Chiar daca putem reinvata sau modifica aceste “scheme” pe masura ce dezvoltam noi relatii, aceste prime medele reprezinta cei mai importanti determinanti ai satisfactiei pe care o vom gasi in relatiile viitoare. Daca un parinte isi exprima furia catre fostul sot prin subminarea autoritatii sale ca parinte, copii ca Bobby si Sara vor avea o “harta” incompleta pentru a se ghida pe calea vietii.

CAND DOAR UN PARINTE COOPEREAZA

Problemele dificile apar cand un parinte sincer incearca sa coopereze, dar celalalt parinte nu cooperreaza. Nu exista raspunsuri usoare la aceasta situatie exasperanta, dar ghiduri folositoare sunt la indemana si pot fi de folos. Sa continuam ilustratia anterioara.

Deoarece sotul lui Carrie, Bob, i-a incurajat pe copii sa fie neascultatori si nerespectuosi fata de mama lor, atat Carrie cat si copiii sufereau datorita acestui distructiv si antagonostic comportament. Carrie se simtea neajutorata, neputand sa schimbe situatia. “Nu pot sa-l opresc pe Bob sa-mi ruineze relatia cu copiii. Lui nu-I pasa de ce simt. Daca ii spun sa inceteze, ma va ignora si va rade. Nu m-a ascultat niciodata si niciodata nu a facut ce l-am rugat.”

Carrie, ca multe altele in situatii similare, s-a simtit neputincioasa. Acest sentiment de inutilitate este acelasi pe care l-au simtit si cand erau casatorite, cand nu crdeau ca sunt respectate, ascultate sau suportate de sot. Este teribil de frustrant sa parasesti o casnicie din cauza unui astfel de tratament, doar ca sa te gasesti confruntandu-te cu aceleasi probleme si dupa divort. In majoritatea cazurilor, totusi, nutrebuie sa induri aceleasi probleme. Carrie poate folosi aceasta situatie ca o oportunitate de a depasi vechiul rol submisiv pe care il avea alturi de sotul ei si de a invata sa-i raspunda imperativ si direct.

Cum poate face ea acest lucru? Initial Carrie dorea ca prietenul ei sa vorbeasca cu Bob in locul ei, dar aceasta abordare ar fi amplificat sentimentele de competitie si gelozie. Partea subminata trebuie sa se adresese direct fostului  sot in legatura cu problema; confruntarea problemei fata in fata ofera singura posibilitate reala de schimbare. Chiar daca consilierii, iubitii, bunicii, prietenii sunt interesati, ei nu pot interveni efectiv pentru si in numele parintelui. Parintele subminat trebuie sa faca caest lucru in mod personal.  Parintele a carui autoritate si pozitie a fost erodata trebuie sa contacteze fostul sot si sa-i solicite o intalnire pentru a vorbi despre dificultatile din relatia lor parentala. In cadrul intalnirii, parintii ar trebui sa spuna fostului sot ceea ce nu le place si ceea ce ar dori schimbat. Parintii pot comunica cum se simt fiind sumbinati si cum aceasta problema face lucrurile dificile pentru copii. Atunci fostul sot ar trebui sa raspunda, deoarece de cele mai multe ori au griji legitime care pot fi adresate. In tot cazul, parintii nu ar trebui sa initieze o disputa despre ce este bine si ce este gresit. Mai degraba, parintele subminat ar trebui sa mentioneze inca o data pur si simplu tipul de conduita pe care si-o doresc.

In plus, parintele subminat trebuie sa-si reasigure fostul sot ca ei la randul lor nu vor submina relatia celuilalt cu copiii. De exemplu, un parinte poate spune “Nu voi raspunde subminand si relatia ta cu copiii. Te voi sptijini in rolul tau de parinte, si vreau ca si tu sa ma sprijini pe mine.” De multe ori, dupa confruntarea directa in cadrul caruia s-au asigurat de sprijinul reciproc, multi soti vor reduce criticismul si manipularea.

Daca aceasta prima confruntare nu rezolva problema, parintele subminat va trebui sa se intalneasca atat cu copiii cat si cu fostul sot impreuna. De fata cu toti cei implicati direct, parintele poate repeta cererea catre foatul sot de a inceta subminarea relatiei lui cu copiii. Parintele poate ruga atunci pe copiii sa nu mai participe la aceasta confruntare, chiar daca fostul sot continua sa-I provoace. Prezentand problema in mod deschis se diminueaza de obicei alianta distructiva intre parintele intarator si copiii. Inca o data, parintele poate asigura copiii si fostul sot ca nu va mai exista o subminare reciprica a relatiilor dintre ei. Daca un parinte se simte amenintat fizic de catre fostul sit, o a treia persoana poate asista in tacere (de exemplu, un bunic sau un prieten comun – nu un nou partener, iubit).

Carrie a reusit sa puna capat acestui pattern distructiv. A avut curajul sa il confrunte pe Bob si pe copii cu aceasta problema. Aceasta actiune, coroborata cu stabilirea si trasarea unor limite mai ferme ale comportamentului copiilor si prezentarea optiunii de a sta cu tatal lor daca prefera, a rezolvat situatia pe larg. Carrie a pus stapanire pe viata ei din nou si a incetat sa-I permita fostului ei sot sa o transforme intr-o victima. Doar in momentul in care a solicitat drepturi egale in aceasta relatie, sotul ei si copiii au inceput sa o trateze cu respect. Carrie a trebuit sa-si revendice egalitatea, pentru ca nimeni nu putea sa faca acest lucru pentru ea.

PUNAND CAPAT CASNICIEI

Parintii care nu se pot opri din cearta nu pot pune capat casniciei. Desi este o conexiune odioasa, parintii combativi se mentin legati unul de celalalt ramanand invrajbiti emotional. Pentru acesti parinti combativi, in particular, fostul sot ramane centrul emotional al universului lor, lumile lor interioare fiind organizate in jurul lucrurilor nedrepte si dureroase pe care le-a savarsit celalalt. Inainte sa poata incheia lupta si sa stabileasca o relatie parentala mai cooperativa, ei trebuie sa puna capat acestei casatorii, fie psihic, fie intern. Aceasta este o sarcina dificila pentru fiecare, dar in mod special pentru parintii combativi. Psihologic, a incheia o casatorie este mai greu decat pare deoarece este implicat  mult efort in acest tip de separare decat daca s-ar parcurge un proces legal de divort.

Doua persoane pot ramane legate emotional – de fapt, tot casatorite – ani buni dupa ce s-a pronuntat divortul. Angajara unui avocat, mutarea si semnatul actelor constituie componentele externe ale divortului. Cineva poate parcurge aceasta procedura si a nu fi cu adevarat divortat, cum si cineva poate pargurge ceremonialul de nunta si a nu deveni casatorit in sensul angajamentului emotional. Foarte putina atentie este acordata faptului ca adevaratul proces de divort este intern.

Exista cateva aspecte legate de modul intern de a incheia o casatorie. In primul rand, unul trebuie sa planga si sa sufere. O tristete inevitabila trebuie simtita inainte ca mariajul sa fie lasat in urma. Unii parinti trebuie sa planga pentru persoana care a plecat; toti parintii trebuie sa sufere pentru toate dorintele neimplinite si pentru toate visele legate de aceasta relatie. Parintii trebuie sa-si gaseasca lacrimile pentru aceasta pierdere, dar de prea multe ori parintii doresc sa evite tristetea lor. Daca asa este cazul, ei vor fi mult mai probabil macinati de mania resimtita fata de fostul sot si, intr-un mod foarte neintelept, vor folosi copiii ca arme in batalia care va urma.

Lucrurile bune vor fi lasate in urma, la fel ca si cele rele. Unii soti vor incerca sa evite constientizarea acestor aspecte pozitive ale relatiei cu scopul de a micsora vina despartirii ori de a reduce din durerea se a fi parasit. Chiar cuplurile invrajbite au impartasit momente placute impreuna, precum si experienta procrearii. Revenind la realitatea divortului, acest lucru cere parintilor sa constientizeze si sa accepte sentimentele lor contradictorii.

Pentru a pune capat cu adevarat unei casnicii, parintii trebuie sa-si vada propria contributie la problemele aparute in relatie. Exista putine exceptii la vechiul proverb care spune ca este nevoie de doi pentru a avea un argument. Cand parintii incep sa realizeze ca impart responsabilitatea pentru casnicie si inceteaza sa-l invinovateasca total pe celalalt de despartire, atunci vor putea cu adevarat sa puna capat casniciei. Chiar daca prietenii bine intentionati isi vor exprima de multe ori suportul pentru unul din perteneri, criticandu-l pe celalalt, astfel de comentarii nu sunt de ajutor pentru nici un sot deoarece arunca respunsabilitatea doar pe umerii unuia si face mult mai dificil pentru celalalt sa vada cum el sau ea a contribuit la problemele aparute pe parcursul relatiei.

Parintii nu pot, psihologic, incheia o casnicie rapid, totusi. Intregul proces poate dura cativa ani, in special daca este vorba de o casnicie lunga. Daca parintii incep munca interioara de incheiere a casniciei, totusi, ii va ajuta sa castige distanta emotionala necesara stabilirii unei relatii parentale cooperative si dupa divort.

Psihoterapeut Iulia Florea

Comportamentul suicidar reprezintă  un fenomen ale cărui începuturi se confundă cu începuturile umanităţii.  Actul  sinuciderii deliberate, cu sau fără urmări fatale, a invocat divergenţe de  opinii de-a lungul istoriei până în zilele noastre, în diferite societăţi şi culturi. Totuşi, recent căutarea explicaţiilor universale ale actului suicidar a fost înlocuită cu acceptarea faptului că  motivele actului suicidar prezintă variaţii între culturi şi subculturi, între bărbaţi şi femei, între tineri şi vârstnici.

Dar comportamentul suicidar poate fi  şi rezultatul unui proces de suferinţă extremă la nivel de individ; ipoteze asupra acestui fenomen au fost, de asemenea, intens dezvoltate  de către disciplinele implicate în studiul comportamentului suicidar – psihologie şi psihiatrie.

Există o serie de concepţii populare, în mare parte greşite, privitoare la sinucidere:

- Persoanele care vorbesc despre suicid nu doresc în mod real să-l pună în aplicare şi, de aceea, nu se vor sinucide niciodată.

- Actul suicidar se întâmplă fără nici un fel de înştiinţare sau alarmă.

-Persoanele suicidare întotdeauna vor să moară.

Asemenea afirmaţii sunt false, nu datorită faptului că nu conţin nici un fel de adversar, ci mai ales pentru faptul că acestea reprezintă generalizări.

Majoritatea definiţiilor  date suicidului evidenţiază  elementul intenţional, faptul că persoana  îşi suprimă în mod conştient propria viaţă: “suicidul este o acţiune voluntară îndreptată  conştient spre scopul suprimării propriei vieţi”.

Această definiţie evidenţiază elementele caracteristice suicidului (acţiunea deliberată a individului, starea sau nivelul de conştientizare a scopului, orientarea acţiunii de distrugere către sine, către propria persoană, în vederea suprimării vieţii) care poate fi diferenţiat de alte situaţii, cum ar fi accidentul sau o crimă mascată.

Am evidentiat 3 categorii de suicid, şi anume:

a. suicid-ameninţare;

b. suicid-tentativă;

c. suicid-reuşit.

a. Suicidul – ameninţare. În cazul indivizilor care ameninţă cu suicidul dorinţa de a trăi este mult mai puternică decât cea de moarte, iar ameninţările lor sunt folosite ca mijloace de atingere a anumitor scopuri. Aceasta nu înseamnă însă că nu îşi vor pune niciodată în aplicare ameninţările, mai ales în cazul în care există în mod real pericolul de a nu-şi atinge scopurile propuse. Unele studii arată că în cel puţin 40% din cazuri indivizii au tentative de sinucidere ulterioare.

b. Suicidul – tentativă. Spre deosebire de cei care ameninţă, care în mod clar vor mai mult să trăiască decât să moară, cei care comit tentativa de sinucidere sunt mult mai ambigui în intenţia lor. Foarte adesea ai afirma “nu-mi pasă dacă mor sau trăiesc”. În acest fel aceştia sunt mult mai puţin  expliciţi în comunicarea sentimentelor lor suicidare. Ei pot doar să arate altora că sunt depresivi, evitând utilizarea cuvântului “suicid”. De aceea cei mai mulţi dintre aceştia eşuează în comunicarea intenţiilor lor către alte persoane. Cercetările arată că numai între 14 şi 53% din cei care comit tentativa de sinucidere sunt cunoscuţi a fi încercat, totodată, anterior să comunice altora dorinţa lor ambiguă de a muri. În momentul în care intenţionează să îşi comunice hotărârea, cei care recepţionează mesajul adesea nu-i iau în serios datorită caracterului relativ vag al acestuia.

Metodele folosite în comiterea actului suicidar sunt cele care reprezintă, în mod implicit, apelul la ajutor din partea altora. Cele mai frecvente metode sunt: tăierea venelor, ingerarea unei supradoze de medicamente sau substanţe toxice sau asfixierea cu gaz. Deşi aceste metode pot fi letale, acestea mai prezintă însă o “speranţă” faţă de metodele care asigură suicidul reuşit, cum ar fi împuşcarea sau spânzurarea. De aceea cele mai multe tentative de sinucidere se comit în locuri sau conjuncturi în care salvarea este posibilă, probabila sa chiar inevitabilă. Se pare că doar între 5% şi 10%  din cei care comit tentativa de sinucidere îşi finalizează intenţiile.

Studii statistice au evidenţiat faptul că între tentativa de sinucidere şi suicidul reuşit există un raport aproape invers. Astfel în ceea ce priveşte tentativa decât bărbaţilor, tinerilor (24-44 de ani) mai mult decât celor în vârstă (55-66 de ani), celor care provin din clasele inferioare mai mult decât celor din clasele superioare. Situaţia privind suicidul reuşit pare să fie complet opusă: mai mulţi bărbaţi decât  femei, mai mulţi vârstnici decât tineri , mai mult din clasa superioară decât din cea inferioară.

c. Suicidul reuşit. Aproximativ 2/3  din cei care se sinucid sunt cunoscuţi a fi avut cel puţin o tentativă suicidară  anterioară. De asemenea cei mai mulţi dintre aceştia  au comunicat, direct sau indirect, altor persoane ideea lor suicidară. De altfel cei care comit suicid reuşit reprezintă o categorie mixtă care cuprinde acele persoane care, încercând să se sinucidă au fost salvate la timp, precum şi acele persoane care au fost în mai mare măsură hotărâte să moară.

Pornind de la notele  lăsate de către cei care au comis un suicid reuşit şi de la relatările celor care încearcă să se sinucidă, putem discerne  cel puţin 4 tipuri de sentimente suicidare:

1. persoanele suicidare pot avea sentimente de scuză şi apărare în raport cu unele persoane;

2. persoanele suicidare pot avea sentimente vindicative faţă  de unele persoane sau faţă de sine. Acuzând pe alţii pentru mizeria şi distrugerea lor, aceştia caută să se răzbune, “pedepsind” pe cei pe care-i lasă în urma lor. Tipul de suicid-remuşcare ( de excemplu un om se poate sinucide după ce comite un omor) constituie un fel de autopedepsire;

3. indivizii suicidari pot deveni mărinimoşi şi generoşi faţă de lumea pe care o abandonează;

4. persoanele suicidare pot avea sentimente suprarealiste ( de exemplu în momentele de sfârşit ale vieţii).Tensiunea puternică  ce i-a condus spre comiterea actului suicidar începe  să scadă şi redevin calmi. În timpul acestei stări de calm ei sunt dominaţi de sentimente suprarealiste. De exemplu cei care îşi taie venele spun că n-au simţit nici o durere şi că vederea şi mirosul sângelui i-a determinat să se reîntoarcă la realitate şi la viaţă. Unii sinucigaşi au avut chiar orgasm, urmat de un sentiment liniştitor de relaxare şi apoi somn confortabil şi adânc.

În ceea ce priveşte răspunsul persoanelor ce au o anumită legătură cu subiectul suicidar, se pare că de cele mai multe ori acesta consta într-un subiect de vinovăţie. Sinuciderea parentală este puternic traumatizantă pentru copii, mai ales cei de vârste mici care, fiind atât de copleşiţi de sentimente de vinovăţie, pot fi confruntaţi cu serioase dezorganizări mentale.

De asemenea adulţii pot, cu mare dificultate, evita agresiunea sentimentelor de vinovăţie. Adesea aceştia se autoacuză pentru că nu au reuşit să surprindă la timp intenţia suicidară şi să prevină suicidul, sau pentru faptul de a fi făcut ceva care să cauzeze decizia suicidară.

Însă spre deosebire de copiii de vârstă mică adulţii pot mai uşor să-şi  neutralizeze sentimentele de vinovăţie , procedând în mai multe feluri:

a. ei pot să se perceapă ca fiind buni şi că s-au purtat corect cu cei care se sinucid; ei simt că n-au făcut nimic care să cauzeze suicidul;

b. ei pot să vadă suicidul ca fiind inevitabil. Si chiar dacă s-ar fi purtat purtat extraordinar de atent faţă de aceştia tot nu i-ar  împiedicat de la finalizarea  intenţiei lor de sinucidere;

c. ei pot considera suicidul ca un lucru bun pentru toate persoanele implicate, adică îi văd ca pe o modalitate de a evita diferite forme ale suferinţei în lume.

Psihologia sinicigasului -10 paşi în procesul de devenire al sinucigaşului:

1. indivizii se găsesc ei însăşi faţă în faţă cu probleme neaşteptate intolerabile şi insolvabile;

2. ei văd aceste probleme nu ca pe nişte incidente izolate ci ca parte a istoriei îndelungate a problemelor;

3. ei cred că moartea este singurul mod de a rezolva problemele;

4. convingerea lor în eficienţa morţii este instensificată prin creşterea izolării sociale, deoare ei nu pot împărţi problemele cu alţii;

5. ei se străduiesc din greu să învingă prohibiţia socială împotriva suicidului pe care au interiorizat-o atât de mult încât văd suicidul ca fiind imoral;

6. ei reuşesc să învingă prohibiţia socială deoarece se simt deja izolaţi de alţii, şi de aceea se simt mai liberi de a acţiona pe cont propriu;

7. ei reuşesc să învingă prohibiţia socială raţionalizând suicidul pe care intenţionează să-l comită în mai multe modalităţi, precum: ” a mă sinucide nu înseamnă în mod necesar că nu ţin la viaţa  sacră”;

8. ei sunt convinşi de raţionalizările lor deoarece definesc problema ca fiind insolvabilă în ciuda efortului personal de a găsi o soluţie mai puţin dureroasă şi, de aceea, ca fiind solvabilă numai prin suicid;

9. definind suicidul ca pe o soluţie necesară ei simt că nu au posibilitatea  de a-l respinge, simţindu-se astfel liberi de răspunderea pentru împiedicarea suicidului şi de sentimentul de vinovăţie.

10. în sfârşit, pentru a fi siguri că nu vor fi pedepsiţi în altă viaţă, ei lasă o notă suicidară cerând supravieţuitorilor să se roage pentru sufletul lor.

Tentativele de sinucidere în adolescenţă se comit, de cele mai multe ori, în urma unei certe cu părinţii sau cu un prieten(ă) existând totuşi de cele mai multe ori o istorie de lungă durată a dificultăţilor personale sau sociale.

Mulţi adolescenţi au acuzat un proces de acumulare a dificultăţilor, adesea acest proces desfăşurându-se în cele 12 luni premergătoare tentativei de sinucidere şi stresul asociat cu aceste elemente crează vulnerabilitatea individului. În aceste circumstanţe un eveniment precipitator (ex. o ceartă, o dezamăgire) pot determina cu uşurinţă un răspuns impulsiv al adolescentului. Explicaţia care poate fi dată este aceea că evenimentul este perceput de către adolescent ca un obstacol insurmontabil, eveniment care poate întreţine credinţa că nu există nici o soluţie.

In cazul in care apar momente de cumpana, apelati cu incredere la un specialist.

Psihoterapeut Iulia Florea

Psiholog Iulia Florea

Intr-o epoca in care armele nucleare sunt destul de accesibile, astfel incat un singur act agresiv poate produce dezastrul; intr-o epoca in care multi oameni experimenteaza, frecvent, ganduri si impulsuri agresive cu efecte asupra sanatatii personale sau a relatiilor interpersonale, au determinat psihologii sa se concentreze asupra studiului acestei reactii emotionale – agresivitatea.

Emotiile determina nu numai reactii generale, ci si reactii specifice. Radem cand suntem veseli, ne retragem cand suntem inspaimantati, devenim agresivi cand suntem furiosi. Aceste reactii au o larga semnificatie sociala. Psihologii care si-au concentrat studiile asupra agresivitatii se bazeaza pe doua teorii majore ale comportamentului social, care explica in mod diferit natura agresivitatii. In timp ce teoria psihanalitica a lui Freud considera agresivitatea ca instinct, teoria invatarii sociale o considera ca un raspuns invatat.
Termenul agresivitate descrie un comportament care, in mod intentionat, lezeaza fizic sau verbal o alta pesoana, sau distruge o proprietate. Daca, intr-un autobuz aglomerat, o persoana va calca din greseala pe picior si-si cere imediat scuze, comportamentul ei nu poate fi considerat agresiv, dar daca cineva va calca pe picior cand stati la birou pe scaun, atunci  puteti considera acest act ca fiind agresiv.
Conform teoriei psihanalitice a lui Freud, multe din actiunile noastre sunt determinate de instincte, in special de instinctul sexual. Cand exprimarea acestora este frustrata, se induce un impuls agresiv. Teoreticienii de orientare psihanalitica au adaugat, ulterior, ipotezei frustrare-agresivitate urmatoarea afirmatie: ori de cate ori efortul unei persoane de a atinge un scop este blocat, se induce un impuls agresiv, care motiveaza comportamentul de inlaturare al obstacolului (persoana sau obiect) determinand aparitia frustrarii. Trebuie sa remarcam doua aspecte esentiale ale acestei afirmatii: primul este ca frustrarea cauzeaza agresivitate si al doilea este acela ca agresivitatea are  proprietatile unui instinct primar (ca este o forma de energie care persista, pana cand scopul este atins si, de asemenea, ca este o reactie innascuta ca foamea, sexul sau alte instincte primare).
Acest aspect de impuls (instinct) este supus contoverselor.
Daca agresivitatea este, intradevar un instinct primar, precum foamea, atunci putem gasi pattern-uri de agresivitate asemanatoare cu ale noastre si la alte specii (asa cum se regasesc pattern-uri ale foamei asemanatoare cu ale noastre). Chiar daca exista observatii care fac comparabila agresivitatea animala cu cea umana, exista si multe diferente (doar oamenii  pot declansa rezboaie pe scara larga).
Teoria invatarii sociale se refera la interactiunile social umane, dar isi are originea in studiile coportamentaliste aspra invatarii animale. Teoria se concentreaza asupra   pattern-urilor comportamentale pe care oamenii le dezvolta ca raspuns la situatii create de mediu. Multe dintre pattern-urile comportamentale se invata prin urmarirea actiunilor celor din jur. Un copil care observa expresia de durere a fratelui, care se afla pe scaunul dentistului, se va teme de prima intalnire cu dentistul. Aceasta teorie  scoate in evidenta rolul modelelor in transmiterea comportamentelor specifice si a raspunsurilor emotionale.
Agresivitatea poate fi invatata prin observare sau prin imitare si, cu cat este mai intarita (incurajata), cu atat este mai manifesta. O persoana frustrata prin blocarea scopurilor personale sau perturbata de unele evenimente stresante, resimte o emotie negativa. Raspunsul, pe care aceasta emotie il provoaca, depinde de  tipurile de raspuns pe care individul a invatat sa le foloseasca pentru a face fata situatiilor stresante. Individul frustrat poate cauta ajutor la ceilalti, poate deveni agresiv, se poate retrage in sine, poate incerca sa indeparteze obstacolele sau poate cauta salvarea in alcool sau droguri. Raspunsul ales va fi acela care, in trecut a rezolvat frustrarea. Din aceasta perspectiva, frustrarea provoaca agresivitate, in general, la oamenii care au invatat sa respunda situatiilor adverse prin comportamente agresive.

Culoarea, aceasta însusire a tuturor lucrurilor, constitue una din componentele importante nu numai ale echilibrului ambiantei interioare a locuintei, ci si a starii noastre afective.Culorile închise induc stari depresive, descurajante, cele prea vii sunt obositoare, iar culorile deschise înveselesc. Tot culoarea este cea care ne face bucurosi, deschisi, comunicativi, sociabili sau, dimpotriva, tacuti, interiorizati, meditativi.

Culorile au putere de influentare asupra starii fiziologice a organismului, proceselor psihice si starii noastre afective, lucru dovedit printr-o serie de cercetari stiintifice. Cunoasterea caracteristicilor afective ale culorilor permite realizarea de aranjamente coloristice placute ochiului, care sa contribuie la crearea unor stari de confort fizic si psihic.

Rosu: creste vointa, curajul, dinamismul, creste tensiunea arteriala, da o senzatie de caldura si incita la actiune. Se recomanda în caz de anemie, stari de slabiciune, depresie, paralizii, viroza respiratorie, tuberculoza. Nu va fi utilizata în caz de inflamatii sau de catre persoanele colerice, iritabile, foarte stresate.

Portocaliu: are efect de combatere a oboselii si a spasmelor, este un bun stimulent respirator si digestiv, are virtuti afrodisiace. Se recomanda în caz de astm bronsic, bronsite, reumatism, spasmofilie, rahitism, debilitate mentala, isterie, guta, amenoree, stari de stres, frigiditate.

Galben: este un bun stimulent al sistemului nervos si al digestiei. Se recomanda în cazul afectiunilor ficatului si ale vezicii biliare (în medicina populara româneasca, se foloseau pentru bolile de fiere si ficat plante cu flori galbene!), colita, constipatie, parazitoze intestinale, boli de piele, edeme, balonari si indigestie, migrene, oboseala psihica. Nu se recomanda în caz de febra sau inflamatii.

Verde: excelent calmant, relaxant, combate stresul si ne ajuta sa ne eliberam de ideile obsesive, scade tensiunea arteriala. Se recomanda în caz de tumori (cancer), hipertensiune arteriala, cefalee, nevralgii, insomnie, ulcer.

Albastru: este un bun imunostimulent, ajuta la refacerea tesuturilor si celulelor. Se recomanda în special în caz de infectii cu bacterii si virusuri, febra, varsaturi, arsuri, inflamatii, întepaturi de insecte, migrena, diaree, insolatie si bufeuri de caldura (la menopauza), dureri de dinti, dureri menstruale.

Indigo: ajuta la interiorizare, purifica sistemul circulator, stimuleaza activitatea tiroidei si paratiroidelor, este antialgic. Se recomanda în caz de idei obsesive, convulsii, halucinatii, psihoze, boli ale nasului si urechilor, sinuzite, astm bronsic.

Violet: stimuleaza imunitatea si sistemul nervos, ajuta la dezintoxicare, îndeparteaza agresivitatea si frica, ofera inspiratie artistica înalta. Se recomanda utilizarea sa în caz de celulita, boli ale rinichilor si vezicii urinare, tulburari psihice, nevroze, epilepsie, enurezis, insomnie, rahitism, intoxicatii cronice.
Expunerea se face direct pe pielea goala, daca nu exista contraindicatii, nuditatea este necesara.

Psiholog Iulia Florea

Depresia este una din cele mai frecvente tulburari emotionale.  Pentru ca depresia este atat de frecventa si poate debuta din diverse motive, s-au depus eforturi substantiale pentru determinerea cauzelor sale. Tristetea, pierderea setisfactiei in viata, gandurile negative si pierderea motivatiei sunt principalele simptome ale depresiei.

Exista numeroase abordari psihologice care au ca scop intelegerea tulburarilor afective, insa noi ne vom opri asupra perspectivei cognitive.
Teoriile cognitive ale depresiei se concentreaza nu numai asupra ceea ce fac oamenii, ci si asupra modului in care acestia se vad pe sine si lumea.

Una din cele mai influiente teorii cognitive, elaborata de Aaron Beck, deriva din vasta sa experienta terapeutica avuta cu pacientii depresivi. Beck a fost uimit de felul in care acesti pecienti evalueaza evenimentele dintr-un punct de vedere negativ si autocritic.
Apreciem si evaluam in mod constant ceea ce se intampla cu noi si ceea ce facem. Uneori suntem constienti de evaluarile noastre, dar alteori nu. Beck este de parere ca gandurile  negative ale indivizilor deprimati tind sa apara rapid si in mod automat, ca din reflex, si nu sunt subiectul unui control constient. Astfel de ganduri sunt urmate de emotii neplacute: tristete, disperare etc.
Beck a clasificat gandurile negative ale indivizilor deprimati in trei categorii, pe care le-a denumit triada cognitiva: ganduri negative despre sine, despre experientele prezene si respre viitor. Gandurile negative despre sine constau in convingerea persoanei ce este fara valoare si inadecvata. Orice nesansa prezenta este blamata pe baza acestor inadecvari si deficiente. Chiar si in situatii ambigue, unde exista mai multe expilcatii plauzibile ale faptului ca lucrurie au mers rau, persoana deprimata se va blama pe ea insasi. Viziunea negativa a viitorului este una lipsita de speranta. Persoana crede ca deficientele sale o vor impiedica sa-si imbunatateasca veodata situatia.
Acelasi autor afirma ca schema negativa (“Sunt fara valoare”, “Nu pot sa fac nimic bine”, “Nu pot fi iubit”) este formata in timpul copilariei  sau adolescentei prin experiente de genul: pirderea unui parinte, respingerea sociala sau de catre semenii apropiati, critici aduse de parinti sau profesori sau o serie de alte evenimente. Aceste convingeri negative sunt activate ori de cate ori o situatie noua se aseamana, poate numai de departe, cu conditiile in care convingerile au fost invatate, rezultatul final fiind depresia.
Indivizii deprimati fac erori sistematice de gandire (distorsiuni cognitive) care duc la perceptia eronata a realitatii intr-o modalitate care contribuie la o schema negativa a sinelui. Distorsiunile  cognitive care caracterizeaza persoanele deprimate sunt:

-suprageneralizarea consta in faptul ca se trage o concluzie generala pe baza unui singur eveniment ( un elev spune ca este nepriceput si prost daca ia o nota mica la o materie, chiar daca nivelul performantei lui este ridicat la celelalte materii);

-abstractia selectiva consta in concentrarea asupra unui detaliu nesemnificativ, ignorand trasaturile mult mai importante ale unei situatii ( seful lauda performanta ta profesionala si tu o interpretezi ca o critica usoara);

-amplificarea si generalizarea consta in amplificarea evenimentelor negative, nesemnificative si minimalizarea  celor pozitive, importante (dupa o negociere soldata cu succes, un individ gaseste masina putin zgariata si o considera ca pe o catastrofa, in timp ce , faptul ca a reusit la intalnire nu face sa-i creasca aprecierea de sine)

-personalizarea consta in asumarea incorecta a responsabilitatii pentru evenimentele negative din lume (daca ploaie strica  buna dispozitie unei persoane aflata pe terasa unui bar cu prietenii, el se va acuza mai degraba pe sine si nu ploaia);

-deductia arbitrara, care consta in tragerea unei concluzii cand exista putine dovezi pentru sustinerea ei ( un barbat trage concluzia, pe baza expresiei de tristete a sotiei, ca ea este dezamagita de el; daca ar fi verificat situatia, ar fi descoperit ca aceasta este trista din cauza imbolnavirii unei prietene).

In cazul depresiei, aceste distorsiuni sau erori de gandire confirma imaginea persoanei ca este nevrednica si ca este responsabila de  evenimente, situatii negative. Dar, aceste distorsiuni pot fi utilizate si de persoana care are o schema a sinelui pozitiva, pentru a-si supraevalua imaginea de sine.

Terapia cognitiva a depresiei incearca sa identifice si sa corecteze gandirea distorsionata a individului. Increderea  in propria abilitate de a exercita un control asupra evenimentelor negative poate creste rezistenta la depresie.

Relaxarea propusă vizează o durată de cca 20-30 minute.

Introducere       Aşezaţi-vă comod şi relaxat. Căutaţi-vă locul până găsiţi o poziţie absolut comodă şi îndepărtaţi orice obiect care vă deranjează…….Închide-ţi ochii şi adoptaţi o atitudine lăuntrică de relaxare: încercaţi să vă lăsaţi muşchii cât se poate de moi şi concentraţi-vă pentru relaxare. Începem cu braţele ……Acum strângeţi-vă pumnii ambelor mâini şi observaţi încordarea din ele şi la nivelul mâinilor şi antebraţelor. Menţineţi scurt timp această tensiune….. Deschideţi-vă acum pumnii şi observaţi deosebirea dintre contracţie şi relaxare. …..Lăsaţi-vă mâinile moi, complet moi. Acum repetăm acest exerciţiu: încordaţi-vă ambele antebraţe strângând totodată pumnii celor două mâini. Concentraţi-vă asupra încordării. Acum din nou relaxaţi-vă……… Deschideţi mâinile, întindeţi degetele, observaţi trecerea de la încordare la relaxare. Lăsaţi relaxarea să curgă până în vârful degetelor. Relaxaţi-vă mâinile şi antebraţele, concentrându-vă asupra muşchilor, care sunt din ce în ce tot mai destinşi……. Acum încordaţi braţele îndoind coatele şi ducând mâinile la umeri. Observaţi tensiunea din braţe. Încordaţi-le cu putere. Şi acum, iarăşi, ne destindem…. Aşezaţi din nou braţele comod pe spătarul scaunului şi observaţi relaxarea plăcută. Lăsaţi-o să se scurgă prin braţe în antebraţe, până la degete. Acum trecem la faţă. Continuaţi să ţineţi ochii închişi şi relaxaţi întreaga faţă. Acum ridicaţi sprâncenele astfel încât să vi se formeze cute pe frunte….. Menţineţi această încordare. Şi, din nou, destindere…..Relaxaţi-vă complet fruntea…… Observaţi deosebirea dintre încordare şi starea agreabilă de relaxare. Strângeţi ochii şi nasul. Observaţi tensiunea la nivelul lor şi menţineţi-o pentru scurtă vreme. Şi acum, din nou, relaxaţi-vă…… Lăsaţi zona ochilor şi nasului tot mai moi, concentrându-vă doar asupra senzaţiei agreabile de relaxare. Acum strâgeţi-vă dinţii, trageţi colţurile gurii spre spate şi apăsaţi-vă limba pe cerul gurii. Încordaţi-vă muşchii maxilarelor. Din nou destindeţi-vă. Lăsaţi-vă complet mandibula moale….Observaţi cum vi se relaxează întreaga faţă: fruntea, zona ochilor, nasul, gura şi maxilarele…… Faceţi în aşa fel încât relaxarea să devină tot mai profundă. Observaţi cum se răspândeşte ea tot mai departe şi savuraţi această senzaţie agreabilă. Iar acum ajungem la ceafă şi la gât Lăsaţi capul pe spate cât se poate şi observaţi tensiunea în muşchii cefei…… Şi, relaxaţi-vă din nou. Lăsaţi muşchii cefei complet destinşi. Lăsaţi-vă capul în faţă, pe piept şi observaţi tensiunea……..Menţineţi-o pentru scurtă vreme. Din nou, destindere. Observaţi deosebirea dintre încordare şi relaxarea agreabilă. Relaxaţi-vă musculatura cefei şi a gâtului…… Întoarceţi puţin capul spre dreapta şi apoi spre stânga, lăsând muşchii complet relaxaţi. Sesizaţi cum relaxarea devine tot mai profundă. În următoarea etapă ne ocupăm de umeri şi zona superioară a spatelui Ridicaţi-vă umerii şi menţineţi tensiunea Lăsaţi-vă umerii să cadă la loc şi relaxaţi-vă. Umerii devin complet destinşi….. Ridicaţi umerii în sus şi mişcaţi-i în cerc. Simţiţi tensiunea în umeri şi în spate. Şi din nou relaxare….. Fiţi atenţi la deosebirea dintre încordare şi relaxare. Observaţi cum umerii şi spatele se destind şi se relaxează tot mai mult. Acum ajungem la piept. Relaxaţi-vă întregul corp, inspirând şi expirând liniştit…..Observaţi relaxarea în timpul respiraţiei. Inspiraţi acum profund şi menţineţi aerul pentru scurtă vreme. Observaţi tensiunea din piept….. Expiraţi din nou…… Observaţi relaxarea care se răspândeşte tot mai mult în timpul expiraţiei lente. Continuaţi să inspiraţi şi să expiraţi liniştit, savurând relaxarea. Inspiraţi încă o dată profund şi menţineţi aerul pentru scurtă vreme. Expiraţi din nou şi simţiţi trecerea agreabilă de la încordare la relaxare. Continuaţi să inspiraţi şi să expiraţi liniştit, observând cum relaxarea se răspândeşte tot mai mult, de la piept spre spate, umeri, ceafă şi gât, faţă şi braţe. Destindeţi-vă complet şi savuraţi relaxarea….. Gândiţi-vă acum încă o dată la IMAGINEA DVS EVOCATOARE: ………..Reprezentaţi-vă situaţia cât se poate de detaliat: ce puteţi vedea, auzi şi mirosi? În ce anotimp şi în ce moment al zilei are loc această situaţie? Lăsaţi ca această imagine agreabilă să acţioneze asupra dvs şi încercaţi mai departe să v-o reprezentaţi cu toate simţurile. Ajungem acum la muşchii abdominali Ţineţi „burta” strâns, cât mai strâns, simţiţi cum vi se încordează. Observaţi încordarea. Şi, din nou, destindere……. Relaxaţi-vă abdomenul, lăsaţi muşchii moi. Şi, încă o dată încordaţi-vă muşchii abdominali menţinând pentru scurtă vreme tensiunea. Şi, din nou, relaxaţi-vă, lăsând muşchii abdominali să se destindă. Inspiraţi şi expiraţi liniştit, simţind cum relaxarea se răspândeşte în zona abdominală şi a pieptului, devenind tot mai profundă……. Acum ajungem la picioare Împingeţi tălpile către podea, ridicaţi degetele de la picioare în sus şi încordaţi-vă muşchii gambei, coapsei şi muşchii şezutului. Observaţi încordare. Şi, din nou destindere. Relaxaţi-vă zona membrelor inferioare precum şi a şezutului. Încă o dată, apăsaţi-vă tălpile pe podea, ridicaţi degetele de la picioare în sus şi încordaţi-vă muşchii gambei, coapsei, precum şi muşchii şezutului. Observaţi, atent, încordarea. Acum, relaxaţi-vă din nou……. Lăsaţi relaxarea să cuprindă întregul corp: de la vârful degetelor de la picioare, prin gambe, prin coapse, muşchii şezutului, spate, zona abdominală, piept, umeri, ceafă şi gât, în braţe şi în mâini, până la vârful degetelor şi la faţă: fruntea netedă şi relaxată, zona ochilor este şi ea complet relaxată, genele sunt grele şi bărbia complet destinsă. Gândiţi-vă acum încă o dată la IMAGINEA DVS EVOCATOARE. Reprezentaţi-vă situaţia cât se poate de detaliat: ce puteţi vedea, auzi şi mirosi? În ce anotimp şi în ce moment al zilei are loc situaţia? Lăsaţi această imagine agreabilă să vă cuprindă şi încercaţi mai departe să o reprezentaţi cu toate simţurile. Observaţi cum se răspândeşte relaxarea în întregul corp. Lăsaţi-vă purtaţi de ea şi relaxaţi-vă în continuare. Inspiraţi şi expiraţi liniştit, simţind cum relaxarea devine tot mai profundă. Relaxaţi-vă mai departe, tot mai adânc. Inspiraţi profund şi apoi expiraţi lent. Observaţi o senzaţie de greutate şi relaxare şi continuaţi să vă relaxaţi. Încheierea relaxării….. Acum încheiem treptat relaxarea…….. Mişcaţi-vă întâi picioarele şi gambele, apoi mâinile şi braţele, capul şi umerii, închideţi şi destindeţi ochii…..

Jocul este considerat o”fuga”, de a de a scapa de probleme sau de a diminua sentimente precum vinovatia, anxietatea, depresia, etc.Apar esecuri repetate in dorinta de a controla jocul.Iluzia controrului care da nastere dependentei de joc, provine cel mai adesea din sentimentul ca celelalte parti ale vietii sunt imposibil de controlat.
Simptomele de abstinenta, inculd sentimente de agresivitate,anxietate,depresie si mari probleme in a-si ocupa timpul devenit liber.
Pot aparea distorsiuni in gandire.negare, supersitii, incredere exagerata, ori un puternic sentiment de putere si control.Indiizii care recurg la jocurile de noroc sunt extrem de competitivi, energici, nelinistiti si usor de plictisit.Cand nu joca ei pot fi muncitori constiinciosi sau excesivi.
Desi cativa indivizi sunt agatati de la primul lor pariu, pentru cei mai multi evolutia este insidioasa.Pot exista ani de joc, urmati de un debut brusc, care poate fi precipitat de o expunere mai mare la jocul de noroc. In general exista o progresie in frecventa  jocului de noroc, suma pariata si preocuparea pentru sansa si obtinere de bani cu care sa se joace.Dorinta de a juca si activitatea de joc de noroc creste in general in cursul perioadelor de stres sau de depresie.
Pariurile sportive sunt populare din cele mai vechi timpuri din antichitate.Romanii pariaza lunar isi incearca” norocul”, dand iluzia de control, Aceste`pariuri sunt generatoare de stare de bine si euforie.Pariorul sportiv tipic este: bărbat, are 20-40 de ani şi e pasionat de sport. Pariorul sportiv este un copil mare care şi-a găsit o nouă jucarie. Pariurile sportive nu sunt la fel de periculoase ca ruleta sau aparatele electronice. Se câştigă uşor, dar sume mici.
Daca ne gandim la rezolvarea globala, problema jocurilor de noroc este de neinvis. Face parte din natura umana, iar resursele materiale si umane care actioneaza pentru sunt de multe ori mai mari decat cele care actioneaza contra.”Consumatorul” de astazi din Romania are acces liber la informatie, fiind bombardat zilnic cu zeci de jurnale de stiri din care afla ce grozavii s-au mai petrecut in Romania si cu sute de reclame.  In acest razboi fara sanse, societatea poate limita amploarea fenomenului si are obligatia de a recupera ranitii(dependentii).Dat fiind specificul actiunilor de terapie si recuperare, este necesara construirea unei retele separate de asistenta cu profesionisti proprii, special educati. In tara noastra s-a facut prea putin in acest sens, daca nu mai nimic.
Atunci cand se pariaza, intevin alte stari, jocul aduce cu sine o stare de excitatie, euforie. Motivatia principala atunci cand se pariaza este: dorinta de a castiga bani.Pariurile pe care le fac atrag multe riscuri pe care si le asuma.Jucatorii sunt in cautare de senzatii tari.

Termenul de ludomanie inseamna impatimirea patologica de jocuri . Ca si in cazul drogurilor sau alcoolului, dependenta de jocuri se dezvolta treptat. In prima etapa omul joaca ocazional. In a doua etapa se adauga pierderea autocontrolului.In cea de-a treia etapa, cand perioadele in care omul joaca fara sa se mai poata controla alterneza cu perioade de panica, iritabilitate, neliniste, dificultati de concentrare ,depresie sau agresiune, si in care omul poate pierde tot(familie,cariera, poate chiar recurge la sinucidere),asemanator cu ce se intampla in cazul dependentelor de droguri,.Ludomania face parte dintre fenomenele grave ale dependentelor. Cateodata este char numita “narcomanie in forma sociala”.
Din pacate in Romania nu sunt organizatii sau asociatii de genul acesta, ”jucatorii anonimi”.In schimb psihologii recomanda psihoterapia pentru dependenta de jocuri de noroc, daca persoana respectiva nu reuseste in mod repetat sa-si controleze comportamentul. In timp pot apare dificultati in viata de familie si cuplu, in relatiile sociale sau profesionale, pot aparea comportamente ilegale, in legatura cu incercarea de a face rost de bani pentru a juca.
Se pare că cei mai afectaţi de jocurile de noroc  sunt bărbaţii,Ei sunt dispusi sa riste mai mult in viata. Această dependenţă începe în mod obişnuit în adolescenţa timpurie în cazul bărbaţilor şi doar mai târziu la femei.
Jucatorul din cazinou este de obicei un barbat tanar si bogat. Acestia  au neimpliniri in viata personala.Pe langa jocurile din cazinou au si alte vicii, fumatul si bautura.Incep ca si simple distractii si sfarsesc prin a fi dependenti de jocurile din cazinou.
Jucatorii de Pariuri  sportive sunt de regula  bărbati, au intre  20-40 de ani şi sunt  pasionati de sport. Pariurile sportive nu sunt la fel de periculoase ca ruleta sau aparatele electronice se câştigă uşor, dar sume mici.Multe persoane se destind la astefel de jocuri.

Evenimentele dificile din viata noastra pot slăbi stima de sine. Evenimentele dificile au loc , in pofida expectaţiilor fireşti.  Incertitudine este cea mai mare sursa de anxietate. Persoanele cu anxietate sunt “alergice” la incertitudine.
Aprofundarea problemelor economice nu va face altceva decat va va aduce inrautatirea situatiei .Cei care isi verifica conturile in mod repetat, chiar obsesiv , vor devenii epuizati, stresati si chiar pot cadea in depresii majore.“Nu putem trece prin asta.”,” O să ne distrugă.”
Grijile  ca poti  pierde un loc de muncă încep sa te macine.  Chiar daca ai un loc de munca, interpretarea  cu privire la posibilitaţile de a-l pierde încep sa-ţi fac rau. Episoade de anxietate, episoade de depresie şi chiar episoade de psihoză, aceste boli majore sunt precedate de nivelurile crescute de stres.

In aceasta perioada ar fi indicat , in loc sa ne indreptam atentia spre hopurile din trecut (saracie, faliment) sau sa ne ingrijoram pentru viitorul incert, ar trebui sa ne concentram asupra prezentului.

Recomand ca indiferent ce se întâmplă să nu ne speriem. Stresul ne împinge să facem lucruri nebuneşti ori periculoase.
Oricât de greu ar fi, trebuie să ne păstrăm autocontrolul, sa ne pastram calmul in ciuda dificultatilor, sa folosim umorul şi ironia cu indemanare şi sensibilitate ori de cate ori este posibil. Sa folosim autoironia. .Sa practicam un optimism bine temperat in  toate situaţiile cu care ne confruntăm,
Să ne menţinem un regim de viaţă echilibrat, să mâncăm sănătos şi să facem ceea ce ne face plăcere.